Egipt încotro?

Flickr / Shigeki.N

Încă din antichitate Egiptul a reprezentat un punct strategic pe harta lumii. Ca urmare a poziţiei sale geografice cultura sa a influenţat în repetate rânduri cursul istoriei pentru o zonă largă ce include Orientul Mijlociu, nordul Africii şi mare parte din Europa. Iar schimbările rareori au avut loc lent. Astfel ce se întâmplă în Egipt trebuie să fie privit atent de întregul mapamond, şi mai ales zone adiacente cum este Europa.

La acest moment Egiptul trece printr-o perioadă de tranziţie cu final incert. În ultimii şase ani a trecut prin două revoluţii şi încă nu a ajuns la o formă stabilă. Nu este exclus nici scenariul unei a treia revoluţii. Nu a fost prima ţară ce a trecut prin “primăvara arabă,” dar a devenit rapid una dintre cele mai reprezentative. A trecut în foarte scurt timp prin o a doua revoluţie şi acum se îndreptă din nou spre o dictatură. Chiar şi aşa, transformările sunt departe de final iar Egiptul poate servi mai departe un rol central în ghidarea naţiunilor ce la rândul lor au trecut prin “primăveri” sau cel puţin poate fi considerat un studiu de caz legat de evoluţia sistemelor politice după schimbări bruşte.

 

Prima revoluţie

Până la momentul revoluţiei Egiptul era condus de Muhammad Hosni El Sayed Mubarak, care a preluat funcţia de preşedinte după asasinarea lui Anwar Sadat în 1981. Din acel moment Mubarak nu a mai renunţat la putere. În Egipt erau organizate alegeri, dar nu erau decât simple formalităţi deoarece nimeni nu putea candida împotriva lui Mubarak. Un exemplu grăitor ce arată cât de sigur era de funcţia sa este că până la evenimentele din 2011 acesta nu a avut vicepreşedinte cu toate că funcţia era stipulată în constituţia Egiptului. Mai mult, comportamentul său din timpul revoluţiei a demascat o persoana ruptă de realitate care ar fi făcut orice pentru a rămâne la putere.

Revenind la revoluţie, protestele împotriva sa au început pe 25 ianuarie 2011, la o lună după protestele din Algeria şi Tunisia, dar au fost de la început mult mai intense şi au avut de la început obiectivul clar de a-l înlătura pe Mubarak de la putere. În acest scop peste 10.000 de oameni s-au adunat numai în capitală, la care s-au adăugat demonstranţi prezenţi şi în alte oraşe importante.

În prima zi poliţia a reuşit cu greu să disperseze demonstranţii, ciocnirile soldându-se cu trei morţi. Până a doua zi a fost reinstalat un calm relativ. Ca urmare a protestelor guvernul s-a declarat deschis pentru negocieri, afirmând că va lansa reforme şi va iniţia politici ce au ca scop diminuarea sărăciei. De asemenea, a interzis organizarea de noi proteste. Această ultimă decizie s-a dovedit a fi o greşeală majoră deoarece protestatarii au revenit pentru a sfida decizia guvernului (de a interzice protestele) şi a cere, şi mai hotărât, plecarea lui Mubarak. Pe măsură ce protestele au continuat numărul participanţilor a crescut.

Pe fondul escaladării tensiunilor guvernul de la Cairo nu s-a mai arătat dispus la concesii, şi, în ce se va dovedi o mişcare greşită, a închis toate conexiunile la internet şi reţelele de telefonie mobilă (pe care le putea controla). Apoi a apelat la trupele speciale pentru a face faţă preconizatului val de proteste. Mai mult, a acuzat Frăţia Musulmană, o organizaţie religioasă cu o puternică influenţă în Egipt, că se află în spatele mişcării. Organizaţia a negat acuzaţiile, cu toate că a recunoscut că membrii săi participă la proteste.

Două zile mai târziu protestatarii, care erau atât membrii ai unor organizaţii religioase cât şi liberali seculari, au ocupat piaţa Tahrir din centrul capitalei şi a început o luptă cu forţele de ordine care încercau eliberarea acesteia. Armata a fost chemată în capitală, dar aceasta nu a participat la ciocniri, fiind acolo doar pentru a preveni escaladarea luptelor. Armata de multe ori s-a aşezat între tabere pentru a preveni vărsările de sânge.

Legat de tabere acestea au fost patru. În primul rând erau organizaţiile non-guvernamentale seculare care au organizat o parte din proteste şi oamenii veniţi să-i susţină (societatea civilă, dar fără a fi bine închegată). Al doilea mare participant a fost Frăţia Musulmană care a scos zeci de mii de tineri în stradă. Acestea erau de o parte a baricadei. De partea cealaltă se afla jandarmeria egipteană (care era mai degrabă un fel de poliţie politică a Egiptului – recunoscută pentru brutalitatea sa) şi protestatarii veniţi pentru a susţine regimul Mubarak (probabil plătiţi sau parte a maşinăriei politice a Partidului Naţional Democratic – de facto partidul unic al Egiptului). După cum menţionam anterior la mijloc era armata care intervenea când situaţia devenea deosebit de violentă (era mai degrabă de partea statului, dar a menţinut o oarecare neutralitate). Pe lângă rolul de „menţinere a păcii” armata a blocat şi accesul către obiectivele importante de din capitală, ajutând astfel regimul.

Revenind la revoluţie, începând cu 28 ianuarie s-a încercat o nouă intervenţie în forţă, la fel ca în prima zi, numai că acum încercarea a eşuat ca urmare a numărului mare de oameni adunaţi în piaţa Tahrir. În restul ţării surse oficiale au anunţat că mişcări de stradă au avut loc în 11 din cele 28 provincii ale ţării. Tacticile din ce în ce mai brutale şi disperate ale poliţiei au dus la un bilanţ ce varia între 38 la 90 pentru numărul de morţi în timp ce numărul răniţilor, atât în rândul demonstranţilor cât şi în rândul forţelor de ordine, a depăşit cu mult 1000. Până la finalul primei săptămâni (luni, 31 ianuarie) poliţia s-a declarat depăşită de evenimente, şi a cedat locul armatei care iniţial a păzit doar obiectivele importante din capitală. Aceiaşi situaţie era înregistrată şi în restul ţarii, unde, după retragerea forţelor de ordine, mai multe sedii ale partidului unic (PND) au fost prădate şi apoi incendiate. Liderul opoziţiei, Mohamed ElBaradei a fost pus sub arest la domiciliu după ce s-a alăturat protestatorilor (28 ianuarie).

În prima apariţie publică de la începerea protestelor, ce a avut loc la cinci zile de la primul protest, Mubarak a anunţat că a demis guvernul şi va numi un premier nou pentru a se ocupa de problemele economice ale ţării, în persoana comandantului forţelor aeriene, Ahmed Shafik, şi pentru prima dată de la venirea sa la putere a numit un vicepreşedinte în persoana fostului şef al serviciilor secrete, Omar Suleiman. De asemenea, a promis reforme politice şi că nu va mai candida la alegerile prezidenţiale ce erau planificate pentru finalul anului.

După cum era de aşteptat, anunţul nu a avut nici un fel de impact, protestatarii cerând în continuare demisia sa. Noul prim ministru şi noul vice preşedinte au avut fiecare câte o ieşire publică, primul dintre aceştia a promis o investigaţie pentru a determina vinovaţii în toate incidentele violente produse pe parcursul desfăşurării manifestaţiilor şi că va primi şi Frăţia Musulmană la negocieri (grup interzis prin lege), în timp ce Suleiman a promis că vor fi investigate toate acuzaţiile de fraudă înregistrate în timpul alegerilor (parlamentare) anterioare. Prim ministrul egiptean a mai ţinut să precizeze că acceptă sfaturi şi ajutor de la comunitatea internaţională dar nu va tolera nici un fel de ingerinţă în afacerile interne ale Egiptului. La acel moment Suleiman a respins posibilitatea demisiei lui Mubarak, caz în care ar prelua puterea.

Protestele au continuat şi la 1 februarie, la o săptămână după începerea acestora, opoziţia a organizat „marşul unui milion de oameni” prin care sperau să îl convingă pe Mubarak să plece. Marşul a adunat aproape două milioane de oameni (mult peste obiectivul de un milion), dar nu a avut rezultatul scontat.

În contextul în care forţele de ordine civile erau depăşite şi armata nu a intervenit direct pentru a opri protestele pe 2 februarie s-a făcut simţită prezenţa un nou actor pe străzile din capitala Egiptului (a doua componentă a taberi pro-Mubarak): protestatarii pro-Mubarak. Aceştia s-au adunat iniţial în faţa clădirii televiziunii de stat, dar foarte curând s-au îndreptat către piaţa Tahrir. Intenţiile acestora au devenit clare când au atacat protestatarii anti-Mubarak cu scopul de a ocupa piaţa. Iniţial armata i-a ţinut la distanţă de protestatarii anti-Mubarak însă, ori ca urmare a unei breşe în rândul liniilor acesteia, ori ca urmare a unor ordine, protestatarii au ajuns în piaţa Tahrir unde au atacat demonstranţii aflaţi acolo. Mult mai bine înarmaţi (cu un număr impresionat de cocktail-uri Molotov, bâte, cuţite, pietre aduse special şi, surprinzător, unii aflaţi pe cai sau cămile), dar depăşiţi numeric aproximativ 10 la 1 de protestatarii anti-Mubarak (cu menţiunea că în rândul protestatarilor anti-Mubarak se aflau şi femei şi copii ce contribuiau la acel număr) aceştia au reuşit iniţial să producă panică în tabăra protestatorilor aflaţi în piaţa Tahrir, dar au pierdut iniţiativa rapid. În ciuda numărului mare de răniţi şi morţi (bilanţul final al ciocnirilor fiind 6 morţi şi peste 800 de răniţi) armata nu a intervenit pentru a despărţi demonstranţii invocând faptul că ambele tabere sunt protestatari şi nu pot ataca nici una. Au fost totuşi câteva vehicule blindate care au încercat să intervină şi au fost trase câteva focuri în aer. Acestea păreau mai degrabă iniţiativa unor soldaţi sau comandanţi de rang mic decât o decizie venită de la un rang înalt al armatei. Acest incident a şifonat serios imaginea armatei. Mai mult, protestatarii pro-Mubarak au reuşit să fure câteva camioane de la armată pentru a le folosi ca baricade.

În cursul zilei de 3 februarie susţinătorii lui Mubarak s-au dispersat, fapt ce a permis taberei rivale să înainteze şi mai mult, dar au fost opriţi de armată care a decis să se implice şi a aşezat blindate pe toate căile de acces principale înspre piaţă pentru a nu mai permite noi ciocniri. Ce a fost de remarcat în rândul manifestanţilor pro-Mubarak, pe lângă organizarea superioară şi prezenţa fostelor forţe de ordine în rândul acestora (poliţia şi poliţia politică), este agresivitatea față de străini şi în special jurnaliştii străini.

Ulterior armata a reuşit de cele mai multe ori să ţină cele două tabere la distanţă. Au mai avut loc doar ciocniri ocazionale fără un rezultat decisiv. Totuşi numărul protestatarilor anti-Mubarak era în creştere în toată ţara ceea a făcut protestele pro-Mubarak irelevante la doar câteva zile de la începutul acestora. După mai multe încercări de negocieri eşuate între putere şi opoziţie atenţia s-a mutat asupra unui discurs al lui Mubarak anunţat pentru 10 februarie.

Anunţul a fost precedat de o reuniune a Consiliului Suprem al Forţelor Armate Egiptene (CSFAE) ce a fost prezidată de Mohamed Tantawi, ministrul apărării (aceasta fiind în mod normal prezidat de preşedintele ţării), şi a cărei comunicat final afirma despre consiliu că “susţine cererile legitime ale poporului” fapt ce indica un posibil transfer de putere. Cu toate acestea discursul a adus o mare surpriză, Mubarak refuzând să se retragă, afirmând că el şi fiul său (menţionat pentru prima dată de la începerea revoluţiei) or să moară pe pământ egiptean şi este mândru de perioadă de 30 ani în care a slujit Egiptul. De asemenea, a ţinut să menţioneze că nu va accepta nici un fel de ingerinţă străină în afacerile interne ale Egiptului, semn că existau şi presiuni externe în favoarea retragerii acestuia.

Protestatarii s-au declarat dezamăgiţi şi, în acelaşi timp, hotărâţi să ducă lupta până la capăt. A doua zi, vineri (11 februarie 2011), protestatarii nemulţumiţi au început să se strângă în faţa televiziunii naţionale şi a Palatului Prezidenţial, însă masele nu au apucat să se adune complet deoarece în jurul orei şase, ora Egiptului, premierul egiptean Omar Suleiman a anunţat pe postul naţional de televiziune că preşedintele „renunţă” la funcţie şi îşi transferă atribuţiile către CSFAE. Anunţul a fost primit cu bucurie de protestatari care au sărbătorit toată noaptea de vineri spre sâmbătă.

Revoluţia a fost intens mediatizată atât de către televiziuni mari cât şi de amatori ce transmiteau în direct din Piaţa Tahrir. Acesta probabil a fost unul din motive pentru care în capitală incidentele nu s-au soldat cu un număr foarte mare de morţi, însă bilanţul la nivel naţional a fost cât se poate de sumbru. Raportul comisiei egiptene însărcinată cu centralizarea datelor din întreaga ţară, publicat la câteva luni după revoluţie, punea numărul pierderilor umane din timpul revoluţiei la 846 şi numărul răniţilor la în jur de 6 000.

 

Urmările revoluţiei:

Cum era de aşteptat după revoluţie au fost organizate alegeri parlamentare (finalul anului 2011), primele cu adevărat libere după zeci de ani de dictatură. Oarecum previzibil, singura formaţiune bine organizată şi bine finanţată, Frăţia Musulmană, a format cel mai puternic partid, care a câştigat alegerile cu aproape 40% din voturi. Pe locul doi s-a aflat un partid islaminst: Al-Nour. Astfel noul parlament a fost dominat de grupări islamice. Iniţial partidul FM, numit Libertate şi Jutiţie, a promis că va avea o atitudine moderată şi nu va profita de victoria lejeră din alegeri. Totuşi în timp acesta a acumulat tot mai multe putere şi a început să îşi încalce flagrant poziţia iniţială. De exemplu, a promis că nu va propune un candidat pentru preşedinţie, dar ulterior a făcut exact asta. Expansiunea sa a fost uşor încetinită când parlamentul a fost dizolvat pe 14 iunie 2012 ca urmare unei decizii a Curţii Constituţionale care stipula că legislaţia pe baza căreia au fost organizate alegerile a încălcat constituţia. Totuşi FM nu a pierdut multă putere deoarece la acea vreme a câştigat alegerile prezidenţiale. În turul doi al alegerilor au ajuns Mohamed Morsi, preşedintele partidului Libertate şi Justiţie, şi Ahmend Shafiq, un fost apropiat al lui Mubarak, care a avut funcţia de premier în timpul conducerii sale. Mare parte din societate l-a văzut pe Shafiq ca un pas înapoi spre Mubarak iar Morsi a câştigat la o diferenţă destul de mare (aproape un milion de voturi). Morsi a depus jurământul şi a devenit oficial preşedinte pe 30 iunie 2012. Această victorie a fost posibilă deoarece inclusiv susţinătorii partidelor seculare sau de centru au votat cu Morsi pentru a evita revenirea unui apropiat al lui Mubarak. Cu toate acestea Morsi nu a apreciat foarte must gestul şi a continuat procesul început de partidul său, de consolidare a puterii în jurul FM. Pentru început a reinstaurat parlamentul prin decret, până la organizarea de noi alegeri, şi i-a extins funcţiile.

Conflictul deschis dintre liberali/seculari şi FM a început în toamna anului 2012 când Morsi a încercat să îşi atribuie largi puteri pentru „a putea continua reformele”. Decizia a dus la proteste majore şi acesta a renunţat la decret, dar a reuşit totuşi să promulge un proiect (propunere) de modificare a constituţiei. Ulterior noua constituţie, ce includea cu rol consultativ instituţii religioase în procesul legislativ, a fost semnată de preşedintele egiptean Mohamed Morsi pe 26 decembrie 2012 după ce a trecut de un referendum cu o majoritate lejeră, 64% pentru şi doar 36% împotrivă. Modul de organizare a referendumului pentru constituţie a lăsat de dorit fiind înregistrate multe fraude şi nefiind posibil accesul observatorilor ca urmare a unei legislaţii complicate ce a fost votată cu puţin timp înainte de alegeri ceea ce a însemnat că observatorii nu au avut timp să să se înscrie. Singurul motiv pentru care rezultatele au fost acceptate este diferenţa mult prea mare dintre voturile pentru şi cele împotrivă, diferenţă ce nu putea fi fraudată (cel puţin nu în totalitate).

Ulterior luptele au atins inclusiv spaţiul public şi mass media, mai mulţi membri ai FM depunând plângeri penale împotriva unor televiziuni sau lideri ai opoziţiei pentru acte cum ar fi defăimarea instituţiei preşedinţiei şi jignirea Islamului, acuzaţii ce au fost investigate. Procesele ce au rezultat au generat critici dure din partea opoziţiei, dar şi din partea unor parteneri externi. Departamentul de Stat SUA a avertizat că anumite cazuri împotriva opoziţiei au fost investigate rapid în timp ce investigarea unor acuzaţii venite din partea opoziţiei (brutalitate din partea poliţiei, incidente violente din timpul protestelor cauzate de susţinători ai Frăţiei Musulmane) a fost investigate „încet sau inadecvat”.

Conflictul a ajuns şi la puterea judecătorească după ce un proiect de lege propus în camera superioară a parlamentului de către un partid aliat al ramurii politice a Frăţiei Musulmane (Partidul Libertate şi Justiţie) ar fi dus la schimbarea a 3 000 de judecători prin reducerea vârstei de pensionare. Proiectul de lege a generat opoziţie din partea judiciarului, Frontului Salvării Naţionale (FSN – grupare ce reuneşte majoritatea partidelor de opoziţie seculare) şi din partea partidului salafist Al Nour (ce la acea perioadă, cu toate că oficial nu era aliat cu FSN a susţinut toate iniţiativele anti-Morsi ale opoziţiei), dar a fost primit cu entuziasm de către Frăţia Musulmană şi în interiorul camerei superioare a parlamentului. Mai mult, a generat rupturi chiar şi în interiorul guvernului, ministrul justiţiei şi consilierul lui Morsi pe probleme de justiţie demisionând la interval de trei zile ca urmare a posibilei adoptări a legii.

Iar aceste proiecte controversate veneau de la un parlament ce era practic provizoriu. Din moment ce legea electorală era declarată neconstituţională, parlamentul nu era legitim şi existenţa sa era justificată doar de necesitatea existenţei unui un legislativ pentru ca statul să poată funcţiona normal până la organizarea de noi alegeri nu se justificau astfel de schimbări majore.

 

A doua revoluţie

După ce Morsi, la fel ca predecesorul său, a început să îşi extindă puterile şi a creat impresia că vrea să instaleze o dictatură, rezistenţa a început să fie tot mai organizată. În 2013 a fost formată o mişcare ce s-a auto-denumit “Tamarod” (rebelii) şi a planificat proteste împotriva lui Morsi. Cel mai mare succes a fost “marşul unui milion de oameni” ce a avut loc cu ocazia aniversării unui an de la venirea lui Morsi la putere (30 iunie 2013). Mişcarea anti-Morsi numită Tamarod era formată din Frontul Salvării Naţionale, loialişti ai fostului regim şi copţi. Aceasta a afirmat că a strâns 22 de milioane de semnături pentru înlăturarea lui Morsi şi organizarea de alegeri anticipate. Nu există nici un mod de a verifica independent acest număr şi cifra este foarte probabil umflată, dar era destul de clar că popularitatea lui Morsi în Egipt a scăzut simţitor după primul an de mandat. Practic era la acelaşi nivel cu cea a Frăţiei Musulmane (altfel spus numai partidul său îl mai susţinea).

Pentru a dezamorsa tensiunile Morsi a lansat un apel la dialog, dar apelul acestuia a fost respins rapid de opoziţie. Armata, prin vocea ministrului apărării, Abdel Fatah el-Sisi, a avertizat în legătură cu „tunelul întunecat” spre care se îndreaptă Egiptul ca urmare a protestelor şi a afirmat că va interveni dacă lucrurile scapă de sub control (fie prin violenţă, fie ca urmare a unui număr mare de protestatari), deşi nu a specificat în ce va consta exact intervenţia. Morsi a continuat să ignore ameninţările armatei, ceea ce s-a dovedit o greşeală. După un ultimatum acesta a fost înlăturat de la putere prin ceea ce practic a fost o lovitură de stat pe 3 iulie 2013. La putere a fost adus un guvern de tehnocraţi, interimar, ce avea ca scop stabilizarea Egiptului şi organizarea de alegeri.

 

Urmările celei de-a doua revoluţii:

După cum era deja previzibil calmul nu a durat mult. A doua revoluţie a avut două urmări negative imediate. Prima urmare a fost reprezentată de protestele FM împotriva loviturii de stat, care erau oarecum justificate. Nu protestele în sine au fost problema, ci modul în care au fost reprimate. Noul cabinet Egiptean, după ce iniţial a încercat să negocieze cu Frăţia Musulmană, ce organiza periodic proteste pro Morsi, a renunţat la dialog, a declarat stare de urgenţă şi a intervenit în forţă pe 14 august 2013 pentru a dispersa taberele de protestatari pro Morsi. Acţiunea a devenit rapid unul dintre cele mai sângeroase, dacă nu cel mai sângeros episod ar revoluţiei din Egipt, armata folosind muniţie de război. Numai în prima zi undeva între 600 (cea mai mică estimare) şi 1000 (unele estimări trec şi de 1000, dar majoritatea sunt sub 1000) de persoane au fost ucise. Ciocnirile au continuat câteva luni şi au fost înregistrate şi mai multe victime. Oricum situaţia a ajuns atât de gravă încât până şi SUA a îngheţat ajutorul militar trimis Egiptului ca avertisment. Acestă reprimare agresivă a protestelor a dus la a doua problemă generată de înlăturarea cu forţa a lui Morsi. Iniţial în Sinai şi apoi în restul ţării terorismul a explodat. A fost invocată o implicare a Frăţiei Musulmane care ar fi adus terorişti din Gaza, dar noua conducere nu a adus niciodată dovezi clare în acest sens. Mult mai probabil răspunsul extrem al armatei a generat un alt răspuns extrem din partea unei părţi a societăţii care se simţea direct ameninţată. Evident părţi din FM probabil au fost implicate în susţinerea terorismului, dar nu poate fi implicată întreaga grupare. Aceasta nu a oprit guvernul să declare FM grupare teroristă şi să o scoată în afara legii (din nou). Acestă ultimă decizie a făcut mai mult rău decât bine şi până azi armata a eşuat în încercările de a ţine terorismul sub control. De altfel în Sinai grupările teroriste par să câştige teren în faţa armatei de la începutul anului 2017. Invocând acestă ameninţare şi nevoia de stabilitate pentru a redresa economia statul Egiptean guvernul a limitat tot mai mult drepturi fundamentale ale cetăţenilor, inclusiv drepturi pentru care s-a luptat la revoluţia din 2011 ca cel la liberă exprimare sau manifestaţii.

La alegerile prezidenţiale din 2014, care au fost boicotate de mare parte din opoziţie, a candidat practic de unul singur Abdel Fatah el-Sisi şi, deloc surpinzător, a câştigat cu mare cu o majoritate covârşitoare (97%). Au existat unele speranţe legate de alegerile parlamentare de la finalul anului următor, dar prima sesiune a parlamentului, care a avut loc în ianuarie 2016, a spulberat aceste speranţe. Parlamentul părea unul servil, supus intereselor executivul iar parlamentarii s-au comportat neprofesionist. Ulterior, ca urmare a presiunilor internaţionale, atât el-Sisi, cât şi alţi membrii ai executivului au promis reforme şi o liberalizare a regimului, dar au făcut foarte puţin în acest sens. Problema este că regimul autoritar şi cenzura execesivă a mijloacelor mass media (dacă criticau statul) a dus la o divizare a societăţii ce se adânceşte cu trecerea timpului. FM încă are milioane de susţinători în Egipt şi toţi aceştia sunt trataţi ca terorişti deşi marea majoritatea nu sunt. Opoziţia seculară poate spune ce vrea doar atât timp cât nu critică statul, fapt ce îndepărtează mare parte din egiptenii mai liberali de stat. Singurii rămaşi de partea statului sunt cei care susţin necondiţionat statul, iar aceştia nu sunt foarte interesaţi de viitorul societăţii egiptene ca întreg. La aceştia se mai adaugă grupuri mai mici cum sunt simpatizanţii Al-Nour, copţii și populaţia din Sinai (care este prinsă la mijloc în lupta dintre armată şi terorişti). Toate aceste grupuri comunică tot mai puţin şi se îndepărtează unul de altul, fapt ce ar putea afecta unitatea Egiptului pe viitor. După cum spuneam anterior executivul a promis soluţii şi chiar a prezentat planuri bune, dar până la acest moment acestea au rămas doar pe hârtie.

 

Concluzii

Pentru început Egiptul reprezintă un exemplu legat de cum poate evolua un sistem politic după o evoluţie bruscă şi de ce este necesară separarea puterilor în stat. După prima revoluţie, deoarece nu exista o opoziţie bine închegată, a câştigat FM, care văzută la putere a continuat să acumuleze influenţă asupra statului. Iniţial au promis că nu vor face asta şi s-au ţinut promisiune o perioadă de timp după alegeri. Totuşi, când au realizat că pot avea control total asupra statului şi-au încălcat flagrant promisiunile. Aici o parte din vină aparţine susţinătorilor FM care nu au penalizat facţiunea după ce şi-a încălcat evident promisiunile electorale. Acest lucru a dus la o a doua revoluţie. Dacă aceasta nu avea loc Egiptul ar fi putut avea o soartă similară cu cea a Turciei de azi, mai ales dacă Morsi ar fi reuşit să aducă armata sub controlul său, cum a făcut Erdogan. Însă nu s-a ajuns aici şi intervenţia armatei, deşi oarecum legitimă, nu a făcut decât să agraveze lucrurile. Noua conducere nu a gestionat corect urmările loviturii de stat şi de aici au rezultat o serie de de probleme cum ar fi regimul militar şi terorismul. Este un exemplu bun de ce armata nu ar trebui să intervină în viaţa politică sau, dacă o face ca urmare a unor violenţe majore, să intervină strict ca o forţă de menţinere a păcii.

Acum viitorul Egitului este incert. El-Sisi a reuşit să oprească protestele, dar societatea rămâne tensionată, divizată şi copleşită de probleme (terorismul, probleme economice). Egiptul este încă în dezechilibru şi predispus la schimbări, fie că au loc prin alegeri sau prin o nouă revoluţie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *