România și criza imigranților din Marea Mediterană

forbes.com / Open Arms ship OPEN ARMS

forbes.com / Open Arms ship OPEN ARMS

Radu Arghir

La jumătatea lunii august a apărut o știre referitoare la de faptul că România va primi 10 refugiați de pe o navă aflată în Italia, informație confirmată și de MAE. Deși vorbim numai de 10 oameni știrea a stârnit controverse. Ulterior a fost anunțat că transferul a fost anulat deoarece contribuția României nu mai era necesară. Au rămas totuși două întrebări, despre ce a fost vorba și dacă situația se poate repeta.

Operațiunile civile de salvare:

 Cei zece refugiați ce trebuiau să fie preluați de România proveneau de pe o navă de căutare și salvare ce aparține unui ONG spaniol (numit Proactiva). Contribuția României era parte a unui efort pan-european de a primi refugiații aflați pe acea navă după ce Spania și Italia au refuzat indirect și, respectiv, direct să lase nava să acosteze. Nava era înregistrată în Spania iar în Italia se afla portul cel mai apropiat. Într-un final criza de la bordul navei, care a durat aproape 3 săptămâni, a fost rezolvată când mai multe state UE au fost de acord să preia refugiații după debarcarea lor în Italia, iar România se afla printre acele state. Într-un final gestul de solidaritate al României (mai mult simbolic) nu a mai fost necesar din moment ce fusese acoperit numărul de refugiați de către celelalte state.

Așadar de unde a apărut această criză? După cum spuneam Open Arms este o navă ce aparține unui ONG din Spania creat în 2015 după tragediile din Marea Mediterană, în care mii de refugiați, inclusiv copii, au murit înecați. Open Arms nu este singura navă, organizația are 4 nave din care momentan operaționale sunt numai două. Dar nu este singura inițiativă de acest sens. De exemplu, o altă navă, Ocean Viking, operată de un ONG francez (SOS Mediterranee) și Medici Fără Frontiere organizează operațiuni similare. Aceste acțiuni au venit ca răspuns la incapacitatea sau lipsa de voință a guvernelor de pe coasta de nord a Mării Mediterane de a  răspunde la criza umanitară produsă de încercările de a traversa marea. Pe scurt aceste operațiuni caută să prevină în măsura în care este posibil pierderile de vieți (în special prin înec) sau abuzurile ce pot avea loc în larg. UE a apelat în special la paza de coastă a Libiei pentru se ocupa de această problemă, dar modul în care aceasta operează lasă de dorit. Navele ONG-urilor sunt o cale de mijloc între paza de coastă libiană și paza de coastă a statelor europene care garantează că cei aflați în pericol sunt salvați și tratați uman (ceva ce paza de coastă libiană nu garantează). Desigur această activitate a atras și critici, principala acuzație fiind că ONG-uri practic fac trafic de persoane. Acuzațiile derivă din faptul că acestea au preluat refugiați și de pe nave care nu se aflau în pericol iminent și implicit le-au facilitat accesul în Europa. Pe de altă parte nu este departe de misiunea lor din moment ce nu știu ce se va întâmpla pe viitor cu navele întâlnite, dar știu sigur că refugiații vor fi în siguranță dacă îi preiau ei. Este o problemă legală și practică, dar acest tip de cazuri sunt destul de rare. În mod special Italia a luat o poziție dură din acest punct de vedere, deși se pare că aceste măsuri nu sunt văzute bine de toți membrii cabinetului de la Roma.

Statutul navelor de salvare:

În acest moment nu există nicio soluție pe termen lung. Navele care se ocupă de astfel de operațiuni de salvare ajung de multe ori să fie blocate în larg după ce nu primesc răspunsuri de la stalele unde tratatele internaționale le permit să îi ducă pe refugiații salvați pe mare. Teoretic trebuie duși în portul cel mai apropiat (care de obicei este în Malta sau Libia) dar nu garantează nimeni că vor fi primiți acolo. Crearea unui mecanism de rezolvare a acestei hibe s-a discutat la nivel european, dar fără rezultate, așa că fiecare caz este abordat individual. O soluție interstatală ar trebui să garanteze salvarea celor aflați în pericol, acolo unde este posibil, și respectarea drepturilor omului în cazul celor salvați, ceea ce nu se întâmplă în acest moment. Alternativ, ar putea fi oficializată relația dintre ONG-uri și stalele riverane, cu mențiunea că acesta este o soluție incompletă deoarece depinde de resursele ONG-urilor. Ideea din spatele unui acord este să fie evitate tragediile pe mare cât mai des posibil, nu în funcție de navele disponibile pentru ONG-uri. Iar problema imigranților înecați în Marea Mediterană este cât se poate de reală și actuală. Cu toate că numărul total este în scădere fața de perioada 2015-2016, în fiecare an sute se persoane își găsesc sfârșitul în acest fel.

Problema mai largă:

 Aceasta este doar o fațadă a problemei imigrației cu care se confruntă stalele membre UE și unde o soluție se dovedește greu de găsit. Însă această fațadă este specială deoarece produce un număr mare de victime atât pe mare (accidente) cât și pe uscat (sclavie). Este o problemă urgentă ce implică într-o oarecare măsură și România. Nu este foarte probabil să ne confruntăm cu problemele de pe Marea Mediterană, dar putem avea parte de situații similare la un nivel mult mai mic și în Marea Neagră. Implicit participarea activă la problemele din Marea Mediterană ne-ar oferi un cuvânt mai greu legat de întreaga problemă a migrației la nivel european și gestionarea apelor teritorial în mod particular, asta dacă se ajunge la o serie de mecanisme și reguli comune. UE are un mecanism de solidaritate în cazul crizelor ce a fost folosit deja în cazul imigranților (fără prea mult succes ce-i drept) și acesta poate fi folosit din nou. Revenind la întrebările de la început, gestul României a fost unul umanitar (a grăbit rezolvarea crizei de pe Open Arms) și de solidaritate (cu partenerii europeni) care este posibil să se repete dacă nu este găsită o soluție la problema gestionării operațiunilor de căutare și salvare din Marea Mediterană. Partea bună este că Bucureștiul poate contribui la găsirea unei soluții.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *